...

1. Greierul vorbitor

Mic stătea întins în iarbă şi privea stelele.
Un greier cânta la urechea lui, cocoţat pe un pai de aur:

- De ce eşti supărat, piticule? era cântecul pe care doar Mic îl înţelegea, fiindcă avea chef să fie trist.

- Sunt supărat pentru că sunt un copil atât de adevărat! răspunse băiatul, privind mut de uimire cum vârful paiului, dacă îl priveşti de jos în sus, înţeapă cerul.
Sunt supărat pentru că nu sunt şi eu un copil din poveşti! mai zise, în timp ce se minuna cum stelele care curg prin mica înţepătură umplu încet, încet toată bolta...

- Mda, eşti negru de supărare! râse de el greierul, şi se lăsă în jos pe firul de iarbă uscată, într-o alunecare de zile mari.
Dar tu ştii cine sunt eu? îl întrebă apoi pe puştiul morcovit.

- Ştiu, tu eşti... greierul vorbitor.
Numai că eu sunt un băiat obişnuit. Mai am puţin şi merg şi la şcoală. De ce nu sunt şi eu un copil din poveşti?

Greierul tăcu secunde în şir, astfel încât Mic să se poată întâlni din nou cu visul - în care, de data aceasta, se făcea că un copil adevărat devine o păpuşă de lemn.


2. Trezirea în vis


Să te trezeşti în vis nu e puţin lucru – seamănă mult cu o minune pe care o reuşesc toţi copiii atunci când se joacă până uită de ei… Dar să descoperi că nu mai mişti chiar deloc, de parcă ai fi de lemn, aceasta ridică nişte semne de întrebare:

În primul rând, ce s-a întâmplat cu braţele tale, cu care îmbrăţişai pe toată lumea?

Dar cu degetele de la mâna dreaptă, pe care erai aproape sigur că o învăţaseşi să scrie?

Sau cu ochii, gura, nasul, urechile şi părul care stătea vâlvoi...

Ochii privesc, dar nu văd...

Gura e deschisă, dar nu scoate un sunet...

Nasul e la locul lui, dar ce folos dacă nările sunt înfundate cu un miros greu, de răşină?

Urechile, or fi ele ciulite, dar, dacă dacă nu poţi să vorbeşti, ce să auzi?

Iar părul… Parcă a fost tuns cu dalta de acelaşi meşter ce trebuie să-l fi născocit şi pe Pinocchio, păpuşa devenită... copil.

- Cine eşti? îl întrebă Pinocchio pe Mic, care nu se simţea în stare să dea un răspuns.
Eu cred că eşti frăţiorul meu, zise Pinocchio şi se plecă în genunchi, lângă patul în care bătrânul Geppeto sforăia neştiutor…

- Mulţumesc, tată. De acum nu mai sunt singur. De acum, datorită ţie, am şi eu o păpuşică de lemn.

Mic nu schiţa nicun gest, într-atât era de nemişcat în propriul său vis, care parcă voia să se răzbune pe imaginaţia prea bogată…

-Tată, o să-i citesc povestea mea…... O să i-o citesc şi să vezi ce copil o să fie şi el ca mine, dacă o să vrea. Apoi Pinocchio se gândi cum să-l facă pe Mic să fie bucuros. Sau măcar să arate.

Nu-i trecu prin cap decât să scotocească după sforile sale din vremea când era o marionetă simpatică, îndrăgită de toţi cei care aveau să-l păcălească în propriul folos.

-Uite, să nu te sperii, o să-ţi prind încheieturile şi o să te ajut eu să te descurci foarte bine.

Mic tăcea. Avea o încredere uriaşă în acest copil care părea să vorbească şi să simtă asemeni lui. O încredere uriaşă - pe care, ori o ai de la început şi poţi să o pierzi mai târziu, ori nu o ai deloc.

- Ştii ceva, zise Pinocchio generos, o să-ţi zic Mic şi o să-ţi dau ţie conştiinţa mea, o să-ţi dau ţie greierul guraliv…
Dar mai întâi te leg, ca să poţi să te mişti şi tu.

Mic era fericit înăuntrul lemnului din care simţea că fusese cioplit într-un moment de mare inspiraţie...
Atât de fericit, încât o lacrimă de-a lui Pinocchio îi picură pe obraz.
Apoi începu să se mişte, întocmai după cum se mişcau mâinile acestuia…

Acela a fost momentul de vis în care un copil şi o păpuşă de lemn hotărâră facă schimb de conştiinţă, pasând greierul vorbitor de la unul la altul.


3. Dacă vrei să fii


Cei doi “fraţi” şi propria lor conştiinţă, mare exact cât o insectă, stăteau pe un pervaz, cu picioarele atârnând.
Afară ningea aşa de frumos, încât fulgii de zăpadă nu doar că nu voiau să se topească, dar se şi ridicau unii pe umerii altora, pentru a privi în interiorul odăii.

- Pinocchio, întrebă Mic, mai curios din fire, ce este cel mai important pentru tine?

- Adevărul! răspunse Pinocchio, fără să ezite.

- Adevărul?

- Oh, da, fără adevăr nu poţi să fii un copil cu nasul ca toate nasurile…
Dar, pentru tine, ce este cel mai important?

- Pentru mine, cel mai important este să fiu un băieţel din poveşti!

- De ce?

- Ca să mă iubească toată lumea şi să nu mă uite niciodată!

- Prostii! spuse Pinocchio.

Mic se simţi ruşinat. Îi era ciudă că îl lăsase pe greierul vorbitor să-i traducă un gând atât de ascuns.
Dar păpuşa vie, ale cărei picioare se bălăngăniseră destul, sări pe duşumea şi începu să cânte, gesticulând întocmai ca pe vremea când era singura marionetă... vedetă... analfabetă:

- Dacă vrei să fii
un copil din poveşti,
trebuie să ştii,
trebuie să ştii să citeşti!

Greierul sări şi el pe jos, cuprins de febra muzicii şi a dansului, uitând complet de Mic şi de dorinţele lui.
Din fericire, chiar înainte de a se trezi din somn, cântecul îi intră pe o ureche de lemn, apoi, printr-o crăpătură a minţii, reuşi să iasă pe cealaltă parte, sub forma unui ecou de neuitat:

"Dacă vrei să fii
un copil din poveşti,
trebuie să ştii,
trebuie să ştii să citeşti!"...


4. Mama din poveşti


La prima oră a dimineţii, Mic se afla deja în braţele paşnice ale mamei sale, bombardând-o cu întrebări.

- Mama, pot să te întreb adevărul?

- Ce să mă întrebi?

- Adevărul! apăsă Mic pe cuvântul împrumutat de la Pinocchio.

- Poţi.

- Atunci spune-mi foarte adevărat, atunci când m-ai născut pe mine, nu-i aşa că ai vrut să fii şi tu o mamă din poveşti?

Pe chipul acesteia apăru un zâmbet prelung; în care doar cine ştia să citească putea să afle cu uşurinţă răspunsul.

- Recunosc, dragul meu, chiar am vrut să fiu o mamă din poveşti.

Din cale afară de emoţionat şi de fericit, băiatul era sigur că alături de ea ar putea să devină ce şi-a propus - întâi, pentru că era sinceră de tot şi pe urmă fiindcă visurile lui nu i se păreau nişte “prostii”.
Totuşi, cântecelul de noaptea trecută nu îi dădea pace deloc.

- Mama,... dar noi când învăţăm să citim?

- Ştiu eu ce să zic, poate chiar acum?

- Da, chiar acum, zise copilul şi se repezi la bibliotecă, de unde extrase o carte groasă, pe care fu nevoit să o pună la loc, întrucât nu avea poze.
Totuşi, se întoarse în pat cu un pliant de la Mall, deschis, ca din întâmplare, la pagina cu nume de jucării.

După ce le trecură pe toate în revistă, deciseră că au citit destul şi că nu ar fi rău ca Mic să aibă o călăuză de pluş, numai a lui, care să-i însoţească pe amândoi în marea călătorie...


5. Inimi de dinozauri


Bucuros că şi după ce s-a îmbrăcat şi pieptănat, hainele îi stau potrivit de strâmbe iar părul încă şi mai zburlit, Mic se postă în faţa uşii, aşteptându-şi mama.

Spre Ţara Celor Mai Frumoase Şi Adevărate Poveşti nu puteau porni, era firesc, decât împreună, fiindcă, deocamdată, numai ea avea bani în portofel ca să cumpere cele trebuincioase pentru un început de drum.

În afară de o jucărie şi de o cutie încăpătoare, de tablă, băiatul considera că nu mai este nevoie de nimic, dar era hotărât să nu se supere dacă vor lua şi o ciocolată mare, cu câte o alună pentru fiecare zi a călătoriei.

- Eşti gata, mama?
Hai, că nu ştiu ce jucărie să-mi aleg şi am nevoie de timp... încercă el s-o convingă să uite să-şi mai dea şi cu ruj.

Dar ea, ca orice mamă, nu se pierdu cu firea şi, după ce-şi mai prinse şi părul şi îşi luă şi rucsacul din cuier, începu să caute cheile...

- Le-am găsit! răsuflă uşurată.

Deşi Mic nu înţelegea de ce este nevoie să încui uşa casei când ştii că pleci să găseşti şi să locuieşti toată viaţa într-un palat.
Când deja, după ce ai coborât şi ieşit din bloc, nu mai eşti un copil obişnuit, ci unul din poveşti, cu mamă cu tot.

- Mama, îmi promiţi că o să mă asculţi la magazin când o să fiu cuminte şi o să-ţi spun ce jucărie îmi place mie?

- Ca întotdeauna…, răspunse zâmbetul de pe chipul ei.
Dar tu îmi promiţi că o să alegi o jucărie pe care să o poţi duce singur?

- Da, că eu asta vreau, o jucărie care să fie a mea... şi să pot să stau de vorbă cu ea, când tu te duci să-ţi cumperi ce-ţi trebuie.
Şi ştii ce mai vreau?

- Ştiu.

- Ce mai vreau?

- O cutie de tablă, ai uitat? zise ea, privind către copilul ce părea nerăbdător să afle răspunsul.

- Daaaa, o cutie frumoasă şi care să nu se îndoaie deloc.
Dar ştii pentru ce?

- Aici m-ai prins! Nu am nicio bănuială...

- Am eu o “bănuială”! răspunse Mic, sigur de el.
Am eu o bănuială că vreau să pun în ea... toate inimile mele de dinozaur…

- Ce anume?

- Inimile de dinozaur.

- Ce sunt alea?

- Pietrele mele, mama.
Pe care dinozaurii le-au lăsat pentru noi, ca să ne arate că au existat...


6. Esenţă de iasomie


În magazinul uriaş, cu multe uşi de sticlă, oglinzi, culoare şi scări, Mic fu nevoit să se agaţe de mâna mamei sale, ca să nu se rătăcească.
Avea aşa o emoţie că pătrunseră adânc într-un labirint, încât parcă îşi auzea inima în megafonul folosit de o doamnă pentru a chema înapoi, la intrare, pe cineva care nu avea, ce bine, nici numele şi nici prenumele lui...

- Mama, jucăriile sunt sus, dacă urcăm şi noi pe scara “pliantă”… începu el cu o aluzie, la care ea răspunse privind în direcţia unui raion cu parfumuri...

Copilul fu nevoit să se gândească la rostul acelor sticluţe… de care se apropia încet, încet, până când aproape fu gata să spargă una.
Dar faptul că nu o sparse, deşi se simţea de parcă ar fi comis deja “greşeala”, îl ajută să înţeleagă.
Aveau nevoie de un parfum... ca să nu se piardă unul de altul!

- Mama, acum poţi să nici nu mă mai ţii de mână, spuse Mic, devenit foarte curajos, datorită esenţei pure, de iasomie.
Poţi să mă laşi să mă duc singur sus, la jucării.

Însă mama iar nu îl auzi, fiindcă era gălăgie în magazin…
Iar el, un copil, nu avea o voce mare cât a unui cor de oameni; care se tot căutau unii pe alţii printre standurile rămase, din fericire, pe loc.

“Mai bine mă gândesc la ce jucărie o să-mi placă...” se încurajă Mic în sinea lui, dacă văzu că nimeni nu îi dă nicio atenţie.
”Şi ce jucărie o să-mi placă, pe aceea o s-o iau”
“Şi o s-o fac foarte fericită, când o să-i spun că o duc în Ţara Poveştilor”
“Dar, nu mai urcăm odată...”

- Mama, uite încă o scară “pliantă”!

- Rulantă, vrei să zici, Mic!

- Da, rulantă! se corectă copilul, căruia, dintr-o dată, îi deveni foarte clar de ce au stat atât de mult la parter.
Importanţa unui cuvânt poate fi, uneori, covârşitoare.


7. Jucăria de pluş


- Uite, Mic, câte jucării... nu se putu abţine mama băiatului mut de umire.
Ai la dispoziţie o jumătate de oră, ca să te hotărăşti, continuă ea, ochind alte rafturi, pline de cărţi.

- Bine.
Să ştii că nu o să vreau o jucărie prea mare, îşi aduse el aminte, în ciuda nerăbdării, de promisunea făcută.

- Am încredere în tine! mai zise cea căreia i-ar fi plăcut să-i cumpere fiului său, de exemplu, îngerul alb şi pufos, pe care îl observă între o gorilă şi-un crocodil.
Însă alegerea trebuia să fie a lui.
Aşa cum a ei era, fără “doar” şi fără “poate”, obligaţia de a i-o respecta.

“Ce jucarie o să-mi placă, pe aceea o s-o iau” îşi repeta copilul în gând, privind în ochii făpturilor de pluş, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească în ei acea fărâmă de magie şi viaţă, capabilă să-l ajute să nu greşească în alegerea lui.

Dintre toate, parcă doar în ochii îngerului pâlpâia ceva...
Nu era sigur dacă nu cumva nu sunt nişte beculeţe.
De aceea, nu se grăbi să-l strângă în braţe şi să verifice cât de bine se simt împreună.

Lucrul acesta îl făcu o fetiţă, care nu ezită să-l apuce de aripi, să-l scuture puţin şi să-l arunce în cărucior.

Un nod amar se aşeză atunci în gâtul lui Mic.
Ca să împiedice lacrimile să se scurgă pe dinăuntru, fiindcă un băiat nu avea voie să plângă.
Mai ales nu trebuia să plângă pentru un îngeraş.
Pentru un robot, poate.
Sau pentru o maşină de curse.
Dar pentru...

Lucrul acesta i-ar fi adus o reputaţie proastă în faţa colegilor.
Deşi numai la ei nu se gândea acum, văzând cum fetiţa se îndepărtează cu căruciorul, în care mai aruncase vreo câteva păpuşi, un puzzle, nişte şiraguri de mărgele şi... nu mai conta.

Fiindcă Mic se aşeză în faţa ei, fără să poată să scoată o vorbă.

Fetiţa îl privi ca pe o ciudăţenie a naturii şi dădu să-l ocolească.

Dar el, neştiind ce să facă, începu să scotocească neîndemânatic prin buzunarul de la genunchiul drept al pantalonului.
Buzunarul în care ţinea ceva...
Şi la care, doar pentru ochii iviţi de sub muntele de jucării scumpe, ar fi putut renunţa.

- Ce e asta? întrebă fetiţa.

- Este..., se bâlbâi băiatul...

- E frumoasă, zise ea, pipăind pietricica albă, în formă de inimă.

- Da, fiindcă e o inimă mică, de copil de dinozaur...

- Uite, îţi dau şi eu ţie ceva, zise fata.

Şi îi întinse, ca prin minune, jucăria pe care el nici măcar nu îndrăznise s-o ceară.


8. Casa


- Ai văzut mama? Ai văzut că pietrele fac minuni?

- Am văzut, Mic.
Nu m-ar mira ca şi îngerul să înceapă de acum să vorbească, zise ea, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios.

- Nu, mama, nu vorbeşte, că nu are baterii! grăi Mic fericit.
Dacă avea baterii, nici nu îl mai iubeam.

- Poate ar fi dat din aripi... îl încercă ea din nou, pentru a şti dacă se poate bizui pe copil în călătoria prin Ţara Poveştilor…

Băiatul stătu să se gândească puţin, apoi, cu multă înţelegere pentru modesta jucărie, răspunse, lipindu-şi obrazul de pluşul moale şi alb:

- Dar nu ar fi putut să zboare, mama, cum zboară îngerii adevăraţi, atunci când nu-i vedem noi.
Al meu e doar un înger... din poveşti, aşa, ca mine...


***


Următoarea escală fu în compartimentul de lactate şi diverse produse care semănau cu lactatele.
Mic nu avea preferinţe când era grăbit sau preocupat de o jucărie nouă, aşa încât mama rezolvă şi cu aprovizionarea pentru drum, deşi, curios lucru, toate urmau să ajungă în frigiderul de acasă.

- Mama, noi unde plecăm de aici? încercă puştiul să-şi verifice intuiţia.

- Noi plecăm de aici,... acasă! răspunse ea, zâmbind.

- Păi, nu plecăm... unde am visat amândoi că plecăm?

- Ba da, numai că şi casa noastră face parte din poveste.
Unde crezi că vom reveni ori de câte ori va trebui să mâncăm ceva, să dormim, să ne schimbăm, să ne întâlnim cu cei pe care nu-i vom mai revedea, odată ajunşi prea departe?

Mic bătu din palme.
Planul mamei era chiar mai grozav decât al lui.

Cum de nu se gândise că şi căsuţa lor ar avea nevoie, sau şi-ar dori să poată să fie şi ea din poveşti?


9. Praf magic


În camera lui, pentru prima oară Mic îşi dădu seama cât de neglijent fusese cu tot ce îl înconjura.
De la patul în care dormise, şi care rămăsese nefăcut, până la cărţile şi obiectele dragi… Atât de dragi încât unele dintre el nici nu mai erau de găsit.
Poate că se ascundeau, după bine pusele la punct reguli ale dezordinii, prin locuri secrete…
Ori poate că praful le acoperise cu un strat magic, ca să le protejeze de trista realitate.

În rest, nu se putea plânge: avea tot dreptul să viseze că într-o zi se va transforma, de la sine, fără niciun pic de voinţă, dintr-un băieţel obişnuit şi adevărat într-unul pe care doar în poveşti l-ai mai putea găsi.

- “Începutul este mai greu”, Mic.

- Cine a spus asta? se întrebă copilul, privind în jur…

- “Eu”, veni răspunsul din aceeaşi direcţie nebănuită…

- Cine eşti tu?

- Eu sunt “Eu” şi nu ai cum să mă observi…

- Dar tu nu vezi că am ochi? întrebă Mic nedumerit.

- Dar tu nu auzi că eu am urechi? i se dădu rapid o replică ce îl puse pe gânduri.

Neştiind ce să facă, Mic luă îngerul de pluş în braţe…

- Ai găsit soluţia… încercă să fie ironică vocea.

- Daaa? se miră Mic, bucuros şi întoarse jucăria pe toate părţile.
Dar îngeraşul de pluş, în afară de faptul că se lăsă moale în mâinile lui, nu-l ajută cu nimic.

- Iartă-l, zise vocea.
El nu are nico vină că mă auzi.
Totuşi, în curând îţi va fi de folos.

- Cum?

- Astea sunt întrebări de copil care vrea să descopere totul singur? îl necăji din nou glasul nu se ştie cui.

- Dar vreau să înţeleg şi eu ceva din ce vorbim acum! se arătă el descurajat, pe bună dreptate.

- O să înţelegi când o să mă asculţi…

- Dar nu eşti mama…

- Şi nici n-o să fiu…

- Şi atunci?

- Şi atunci gândeşte-te puţin şi la tine…

- Dar eu mă gândesc la mine mereu…

- Mă bucur.
Înseamnă că ne cunoaştem.

- Nu te cred.

- Ba să mă crezi, că de aceea sunt aici…
Ce-ai vrea,... să mă transform într-un greier?

În clipa aceea, cu îngerul de pluş în braţe, Mic înţelese că în viaţa lui, care începea să semene tot mai mult cu o poveste, se mai întâmplase o minune: Zâna lui Pinnochio îi dădu şi lui, chiar dacă nevăzută, o “conştiinţă”.

Nu ştia la ce o să-i folosească, dar era bucuros că o poate auzi şi că, de acum înainte, nu o să mai fie singur atunci când o să fie singur.

Şi dacă o să vrea să arate cuiva cum şi-a strâns patul, cum şi-a făcut lecţiile, ce jucărie nouă are, sau ce pietre în formă de inimă a mai găsit, o s-o cheme pe “conştiinţa” asta… Care o să se bucure, sau nu…
Şi cu care nu prea te joci…


10. Îngerul păzitor


Unul dintre lucrurile importante şi matinale pe care şi le propuse, deşi, dintr-un anume motiv, nu le trecuse încă pe o listă, era acela de a-l învăţa pe îngeraşul de pluş câteva rugăciuni.

Fireşte, toată lumea ştie că un obiect nu poate fi învăţat nimic; dar asta numai dacă te încăpăţânezi să crezi că este un simplu obiect.

Pentru Mic, era un pui de înger pufos, care trebuia ajutat să devină îngerul păzitor al tuturor dorinţelor lui de copil... (Aşa cum pietrele din cutia de tablă erau inimi adevărate şi făceau minuni... dacă reuşeai să le dăruieşti.)

Cum nu era mulţumit de câte rugăciuni ştia, Mic alergă la mama sa, care nu se trezise încă.
Dacă altădată ar fi vorbit tare, acum nu-l mai lăsă "conştiinţa"; de aceea, se aşeză uşor pe marginea patului şi o privi.

O privi... până când îi dădură lacrimile de cât de cuminte se simţea lângă ea.
Şi parcă îi venea să îi mângâie părul...
Dar nu ca să o trezească, ci ca să facă să se ducă mângâierea până în vis, şi să o răsfeţe.

Ca pe o surioară, fiindcă nu avea încă una şi îi trebuia neapărat.

Dar şi ca pe o mamă...
Care o să ştie sigur că el, Mic, a trecut prin vis, călare pe măgăruşul lui, cumpărat anul trecut de la târgul de "jucării".


11. Surioara


- Te-ai trezit, mama! exclamă bucuros copilul.

- Am visat atât de frumos, Mic.
Aproape că aş mai adormi odată.

- M-ai visat pe mine, nu-i aşa? întrebă copilul, cu un zâmbet până la urechi.

- Pe tine şi pe încă cineva…

- Pe surioara mea?

- De unde ştii?

- Ştiu, fiindcă m-am gândit eu mult la ea.

- Şi cum te-ai gândit?

- M-am gândit că nu mai vine odată.
Dar poate vine cu tata.

- Ai vrea să vină?

- Daaa...
Şi tata să ne aducă multe cadouri.

- Dar tu, ce cadou i-ai face surioarei tale, Mic?

- I-aş face cadou un nume frumos de "Albă-ca-Zăpada" şi aş lua-o şi pe ea cu noi, în fiecare zi, în Ţara Celor mai Frumoase şi Adevărate Poveşti…
Mama, dar dacă lumea este prea mare, tata cum o s-o găsească pe fetiţa care vreau să fie surioara mea?

- E simplu, Mic.
Surioara ta nu poate fi decât acea fetiţă care o să semene foarte bine cu tine...

Chipul copilului se lumină dintr-o dată.

De vină nu era atât soarele care intra pe fereastră, cât senzaţia de alb care îi învălui sufletul la gândul asemănării cu acea mică fiinţă - căreia o să îi dăruiască nu doar un nume şi o viaţă ca în poveşti, ci şi cele mai drăgălaşe dintre pietrele lui...


***


12. Domnul cerşetor


În faţa castronului cu cireşe, pe care mama sa i-l puse pe masă, Mic îşi aminti de domnul cerşetor.
Domnul cerşetor care era atât de bogat, încât niciodată nu intra în vreun magazin.
Şi pentru care, special ca să stea de vorbă cu el, unii oameni veneau de departe, cu maşini scumpe.

Domnul cerşetor care nu se ştie ce le spunea acelor oameni, în atât de puţin timp, de se scotocea fiecare, vrăjit, prin buzunare, după câte un bănuţ de aur, nu mai mare decât o monedă de cinci bani.
Domnul cerşetor, cu care Mic încă nu îndrăznise să intre în vorbă, deşi ar fi vrut atât de mult...

Acum, cireşele îi dădură curaj.
Cu un pumn de cireşe rotunde şi bine spălate te poţi prezenta oriunde, fără să-ţi fie ruşine.
Şi poţi aştepta, la schimb, ce-ţi va spune cine le va mânca.
Aşa se face că băiatul ieşi din casă cu o punguţă transparentă - ca să se ştie cât de multe cireşe se află în ea şi să fie primite cu poftă.

- Poftim, îi întinse Mic punguţa domnului cerşetor şi dădu să o zbughească, nemaiavând curajul să-şi ceară şi răsplata.

- Stai, puştiule, că nu te mănânc! fu răspunsul în care se simţea “ceva”, care îi dădu băiatului mari speranţe.

Răsucindu-se pe un călcâi, era din nou cu faţa spre cel ce scuipă un sâmbure în direcţia lui, semn că cireşele sunt foarte gustoase.

- Mulţumesc.
Nu mi-a mai adus nimeni cireşe.
Toţi îmi dau bani.
Nu că nu aş avea ce să fac cu ei, că doar am şi eu o chirie de plătit...

Mic se gândi la casa în care locuia şi care trebuia să fie destul de mare şi de arătoasă, dacă omul, ca să o întreţină, nu mai avea bani şi de haine.
Apoi îi veniră în minte imaginile copiilor jerpeliţi, pe care îi vedea la tot pasul, şi care nu puteau fi decât ai acestui domn.

Totuşi - gândul acesta nu îi dădea pace - lui de ce nu îi spunea o poveste, cum le spunea clienţilor fideli, în timp ce, pe unii, îi mai ajuta să-şi ducă şi cărucioarele pline până la maşină?

- Puştiule...

- Daaa?

- Într-o zi o să-ţi zic povestea vieţii mele, că te văd aşa, mai diferit.

Mic era în al nouălea cer.
O poveste, anume pentru el.
O poveste întreagă, nu una pe jumătate sau doar o bucăţică.

Înţelegând că acum nu se poate, şi luând înapoi punguţa transparentă de pe jos, băiatul promise că se va întoarce curând, fiindcă mama lui îl trimite des, după una, după alta.
Domnul cerşetor îi spuse şi el, zâmbind ştirb, dar cu tot sufletul, că-l aşteaptă.
Mai ales că este acolo în absolut fiecare zi...


13. Alte personaje


În noaptea aceea, ca răsplată pentru fapta sa bună, băiatul se întâlni din nou cu Pinocchio. Era foarte, foarte sigur că totul se datora cireşelor şi bucuriei cu care le-a dăruit - bucurie ce îi era, acum, adusă înapoi…
Şi încă pe muzica inconfundabilă a duetului “Pinocchio - Greierul vorbitor”:

“În curând vei învăţa
să citeşti,
în curând vei fi
un copil din poveşti”

... spuneau şi strofele şi refrenul, pe care Mic făcu efortul de a le memora în ordinea îi care îi fură cântate…

Apoi Pinocchio şi Greierul Vorbitor tăcură, pentru a intra în scenă o fetiţă necunoscută, dintr-o poveste pe care copilul nici măcar nu ştia s-o citească.

- Eu sunt Alice şi vin din Ţara Minunilor.

- Eu sunt Mic, răspunse el.
Doar Mic.

- Mă bucur să te cunosc, Doar Mic.
Ştii, noi, personajele, ne plictisim uneori de aceeaşi şi aceeaşi poveste.
În lumea noastră se cere uneori o schimbare neobservată, ceva nou şi mai ales plin de viaţă...

Inima lui Mic se strânse ca un pumn în jurul unei comori: fericirea dinăuntrul ei.

Iată, iată că poarta i se deschise.
Era chemat să intre în Ţara celor mai Frumoase şi mai Adevărate Poveşti.
Şi nu de către Pinocchio, pe care l-a iertat că râse de visul lui, ci de către o fetiţă a cărei adresă o reţinu foarte bine.

Chiar dacă era atât de timid, mâine, pe lumină, avea să-i bată la uşă.
Dichisit şi cu propria sa cărticică sub braţ.



14. Noul început


Nu se ştie cât timp a petrecut Mic în Ţara Poveştilor.
Se ştie doar că a fost primit cu mare bucurie în sânul acestei Familii, alcătuită numai şi numai de "personaje".

E adevărat că multe îmbătrâniseră printre pagini necitite...
Că unele chiar muriseră de tristeţe.
Dar, de aceea există copii pe pământ... pentru a reda cărţilor bucuria de a fi răsfoite şi făpturilor miraculoase puterea de a lupta cu uitarea şi de a trăi la nesfârşit.

Se aude vorba că acolo Mic a învăţat să citească şi să scrie, şi că, abia după ce a parcurs pe sărite întreaga bibliografie şcolară, a avut curajul să istorisească din cărticica scrisă de mama lui.

Despre cum a învăţat, cu ajutorul basmelor, literele, cifrele, culorile...

Sau despre cum a salvat el lumea, la momentul potrivit, adică exact atunci când avea mai multă nevoie, ca orice suflet, de iubire şi de tandreţe.

La sfârşit, a scos din cutia de tablă cele mai mari şi mai naive inimi de dinozaur, adunate de-a lungul copilăriei sale fabuloase, şi le-a dăruit, doar din bucuria de a dărui, fără să ceară nimic în schimb.

Ceva primi totuşi, chiar de la viaţă: un plâns de surioară, ce-l aduse acasă într-o clipă din lumea de vis în care obişnuia să evadeze, cu conştiinţa după el.

Un plâns de surioară care, fireşte, la vederea lui, se transformă într-un zâmbet... mai frumos şi mai adevărat decât orice poveste.


15. Unde te-ai dus, Mic?


Pentru Mic, fiecare dimineaţă este o un grăunte de veşnicie, pe care îl ciuguleşte cu ochii abia mijiţi.

Ca orice pui al Vieţii, într-o zi să-şi deschidă larg aripile şi o să zboare, până când nimeni n-o să-l mai vadă, iar mama lui, prima, o să-l întrebe, prefăcându-se a nu şti:

- Unde te-ai dus, Mic?

- Sunt aici, mama!
Aici...! o să-i răspundă el, cu sufletul plin de zbor.

- Aici, unde? va insista ea, intrând în joc, înmulţind fiorii...

- Aici, până unde am putut eu să cresc şi să mă ascund.

- Să te ascunzi, Mic?

- Da, adică nu, fiindcă o să te las să mă găseşti, dacă vrei.

- Vreau...

- Atunci... deschide ochii!

Când mama va deschide ochii, Totul se va lumina...
De la pământ şi până la cer…

Iar inima lui de copil, ascunsă în poveştile ei, va începe să bată din nou.